Roger Zelazny – “Nemuritorul”

O mică dezamăgire

Apărut iniţial în două numere din toamna lui 1965 ale revistei „The Magazine of Fantasy and Science Fiction” cu titlul “ …And Call Me Conrad”, romanul “Nemuritorul” a fost publicat în 1966. Editura a ales un alt nume şi astfel a apărut “This Immortal” . În acelaşi an a câştigat premiul Hugo pentru cel mai bun roman, la egalitatea cu “Dune”.

Spre ruşinea mea, deşi mă învârt de 20 de ani în lumea SF-ului nu citisem nimic de Zelazny până la “Nemuritorul”. Ştiam de “Lord of Light” şi de seria Amber, însă nu le deschisesem încă. Am avut aşteptări mari de la acest roman care avea toate ingredientele pentru a fi pe placul meu: un autor cunoscut şi apreciat, o intrigă care foloseşte, chiar dacă mai mult tangenţial, mitologia greacă (după care mă dau în vânt) şi în plus un premiul Hugo primit la egalitate cu extraordinarul “Dune” . Egalul lui “Dune” nu poate fi decât un roman extraordinar.

Ei bine, m-am cam dezumflat după citirea cărţii. Au fost momente în care m-am gândit serios să o abandonez.

Povestea este spusă de Conrad Nomikos, aparent un nemuritor, care se ocupă de operele de artă şi de monumentele istorice ale Pământului. Planeta a fost distrusă aproape în totalitate după un război nuclear şi mare parte din uscat este radioactiv şi nelocuibil. Doar o mică parte din oameni a mai rămas pe Pământ, majoritatea pe insule. Cea mai mare parte a omenirii a emigrat pe planetele stăpânite de vegani, care i-au primit pe pământeni ca şi populaţie tolerată. Veganii privesc Pământul ca pe o curiozitate şi un loc de petrecere a vacanţelor.

Conrad este trimis să îl însoţească într-o vizită pe Pământ pe Cort Myshtigo, un vegan influent care pare să aibă un interes special pentru Conrad. Acesta cere vizitarea unor locuri istorice pentru a se documenta pentru cartea despre Pământ pe care vrea să o scrie. Din expediţie mai fac parte câteva personaje, majoritatea cunoscuţi de Conrad din diferite aventuri mai vechi ale acestuia. Trecând prin diferite locuri istorice Conrad realizează că o organizaţie de pe Pământ care se opune prezenţei veganilor aici încearcă să îl ucidă pe Cort Myshtigo. Realizând efectele pe termen lung ale unei asemenea acţiuni el încearcă să îl apere, având de furcă cu monştrii mutanţi dezvoltaţi din animalele şi oamenii atinşi de radiaţii şi chiar cu membrii ai expediţiei.

Câteva indicaţii ne conduc spre concluzia că personajul principal este un zeu grec nemuritor, probabil Pan, care încearcă să păstreze Pământul intact în speranţa unei reîntoarceri a omenirii.

Romanul curge destul de monoton şi după sfârşit am rămas cu impresia că se putea dezvolta mai bine folosind ideile de pornire. Conrad este un personaj simpatic şi este bine conturat, relaţiile sale cu ceilalţi sunt intense, iar dialogurile savuroase. Din păcate acţiunea suferă. Parcă autorul a încercat cu orice preţ să însăileze un roman dintr-un material mic ca dimensiune.

Fiind primul roman publicat al lui Zelazny putem să îi acordăm circumstanţe atenunate. Între timp am citit “Nouă prinţi din Amber”, apărut la trei ani după “Nemuritorul” şi deja scriitura este mult îmbunătăţită. Aştept cu nerăbdare lectura romanului “Lord al luminii”, de asemenea câştigător al unui Hugo.

Cred că acest roman e un exemplu elocvent despre cum putem interpreta premiile Hugo. Din punct de vedere literar nu putem face o comparaţie între “Nemuritorul” şi ”Dune”. Diferenţa dintre ele este de cel puţin două clase, pe orice palier am căuta. Totuşi fanii SF votanţi în 1966 le-au considerat de valoare asemănătoare.

Nota mea (foarte subiectivă desigur):  * * * * *

Nominalizările Hugo 2013

În 30 martie au fost anunţate lucrările nominalizate la premiile Hugo 2013 şi scriitorii nominalizaţi la premiul John W. Campbell pentru cel mai bun debut.
La principalele categorii avem următoarele lucrări:

Categoria roman (Best Novel):

    – Kim Stanley Robinson  – “2312
    – Lois McMaster Bujold – “Captain Vorpatril’s Alliance”
    – John Scalzi – “Redshirts: A Novel with Three Codas
    – Mira Grant – “Blackout
    – Saladin Ahmed – “Throne of the Crescent Moon

Categoria nuvelă (Best Novella):

    – Nancy Kress – After the Fall, Before the Fall, During the Fall
    – Brandon Sanderson – The Emperor’s Soul
    – Mira Grant – San Diego 2014: The Last Stand of the California Browncoats
    – Jay Lake – The Stars Do Not Lie
    – Aliette de Bodard – On a Red Station, Drifting

Categoria nuveletă (Best Novelette):

    – Thomas Olde Heuvelt – The Boy Who Cast No Shadow
    – Catherynne M. Valente – Fade To White
    – Pat Cadigan – The Girl-Thing Who Went Out for Sushi
    – Seanan McGuire – In Sea-Salt Tears
    – Seanan McGuire – Rat-Catcher

Categoria povestire (Best Short Story):

    – Aliette de Bodard – Immersion
    – Kij Johnson – Mantis Wives
    – Ken Liu – Mono no Aware

Categoria filme dramatice (Best Dramatic Presentation, Long-Form):

    The Avengers
    The Cabin in the Woods
    The Hobbit: An Unexpected Journey
    The Hunger Games
    Looper

Premiul John W. Campbell pentru cel mai bun debut (Best New Writer):

    – Mur Lafferty
    – Stina Leicht
    – Karen Lord
    – Brad R. Torgersen
    – E. Lily Yu

Nominalizările pentru celelalte categorii sunt afişate pe site-ul World Science Fiction Society (WSFS), organizatoarea acestor premii: http://www.thehugoawards.org/hugo-history/2013-hugo-awards/
Premiile Hugo 2013 vor fi acordate în acest an la 1 septembrie în cadrul convenţiei LoneStarCon3 din San Antonio, Texas.

Ursula K. Le Guin – “Deposedaţii”

În “Istoria SF-ului modern” Jacques Sadoul scria despre Ursula K. Le Guin că este o autoare care nu i-a plăcut deloc. M-a mirat acest lucru, pentru că citisem “Mâna stângă a întunericului” şi mi se păruse o carte bună, într-adevăr mai dificil de citit, cu un stil parcă greoi şi cu un subiect mai delicat pe alocuri. În general părerile lui Sadoul despre cărţile şi autorii SF din istoria sa mi s-au părut corecte, aşa că am rămas nelămurit cu privire la referirea lui la Ursula K.Le Guin. În această iarnă am citit “Deposedaţii” şi trebuie să afirm răspicat că dl. Sadoul a greşit (sau poate nu a citit acest roman).

Romanul a apărut în 1974 cu titlul “The Dispossessed” şi a primit cam toate premiile mari ale literaturii science-fiction (Hugo în 1975, Nebula 1974 şi Locus). În limba română a apărut la editura Nemira în 1995.

Autoarea a scris şapte romane şi nuvele şi mai multe povestiri legate prin faptul că acţiunea din ele se petrece în acelaşi univers. După planeta Hain, a fost numit ciclul Hainish. Romanele din acest ciclu nu sunt legate între ele prin personaje sau intrigă. În afară de “Deposedaţii” au mai apărut în limba română “Mâna stângă a întunericului” (“The Left Hand of Darkness, 1969, Nemira 1994 şi 2006), “Lumea lui Rocannon” (“Rocannon’s World”, 1966, Nemira 2006) şi “Lumii îi spuneau pădure” (“The Word for World Is Forest”, 1976, editura Mondial 1993).

Romanul urmăreşte acţiunile fizicianului Shevek de pe planeta Anarres care pleacă pe planeta vecină, Urras pentru a-şi putea definitiva propria teorie temporală.  În paralel ni se descrie viaţa fizicianului pe planeta natală până în momentul plecării. Cartea e o succesiune de capitole care îl urmăresc pe Shevek în cele două lumi.

Anarres e o lume deşertică, cu resurse puţine, slab populată. Oamenii de pe Anarres au părăsit cu 200 de ani în urmă planeta Urras atraşi de o filozofie a libertăţii şi a lipsei de proprietate formulată de către Odo. Ei se numesc odonieni, iar pe cei din Urras îi numesc proprietarieni. Pe Anarres nu există un guvern centralizat, fiecare domeniu fiind reprezentat de sindicate din care fac parte, pe rând, membrii comunităţilor. Oamenii sunt repartizaţi pentru muncă în locurile de pe planetă şi în domeniile  în care este nevoie în momentul respectiv. De aceea sunt puţini care au o meserie anume. Pe Anarres nu există bani sau proprietăţi, oamenii mănâncă în cantine publice şi majoritatea locuiesc în dormitoare comune.

Planeta este cvasi-izolată de vecina sa, comunicaţiile cu Urras fiind extrem de puţine. Din când în când câte o navă urrasiană aterizează pe un aerodrom înconjurat de ziduri în scopul unor schimburi de bunuri. Fiind o lume deşertică Anarres nu are altceva de oferit planetei vecine în afară de minereuri.

Shevek devine repede cunoscut în cercul puţinilor fizicieni şi este primit la Universitate în cel mai mare oraş de pe planetă. Aici este încurajat să învaţe limba vorbită pe Urras şi incepe să corespondeze cu fizicienii de acolo, reuşind chiar să publice o lucrare pe Urras despre teoria sa. Treptat işi dă seama că societatea de pe Anarres s-a depărtat continuu de principile odoniene şi a devenit rigidă, statică şi a apărut o primă structură de conducere care practică cenzura, deşi o ascunde sub aparenţa necesităţilor imediate. Shevek acceptă invitaţia fizicienilor de pe Urras de a-şi continua lucrul la teoria sa pe planeta vecină. Fiind primul om care doreşte să plece de pe Anarres este considerat un trădător de către odonieni.

Ajuns pe Urras Shevek încearcă să se obişnuiască cu viaţa pe altă planetă, atât de diferita faţă de cea de pe planeta natală. Pe Urras trăiesc două naţiuni rivale, A-Io şi Thu, iar Shevek îşi dă seama că cei din A-Io, (care îl invitaseră) vroiau să folosească teoria sa în scopuri practice. A-Io e o societate capitalistă cu problemele sale tipice. O mână de oameni bogaţi îi conduc destinele în timp ce majoritatea populaţiei trăieşte în sărăcie. Pe de altă parte Thu pare o societate apropiată de comunism.

Gazdele sale încearcă să îl ţină deoparte de problemele de pe planetă şi îl grăbesc să termine teoria temporală. În Benbili, a treia naţiune de pe Urras izbucneşte un conflict care,alimentat de armatele din A-Io şi Thu se transformă în război. Shevek află că în A-Io există o comunitate importantă de odonieni, oameni săraci care trăiesc în cartierele retrase din capitala Nio Esseia.

Dorind ca teoria sa să aparţină întregii umanităţi şi nu unei oligarhii Shevek se refugiază în mijlocul odonienilor şi participă cu o cuvântare la un miting la care autorităţile din A-Io intervin brutal. Urmărit de poliţia locală Shevek reuşeşte să scape şi se refugiază la ambasada terrană de pe Urras unde îşi negociază întoarcerea pe Anarres.

Ursula K.Le Guin a scris un roman foarte bun, în care acţiunea e lăsată pe planul secund. Partea leului e luată de personaje, de ideile lor diverse, de atmosferă. Cred că nu greşesc când spun că e cel mai bun roman science-fiction al ei (asta pentru că nu am citit multele sale romane fantasy). Interesant este că în acest roman e anunţată invenţia unui dispozitiv care permite comunicarea instantanee la distanţe galactice, dispozitiv numit ansiblu (the ansible, în original). Vi se pare cunoscută denumirea aceasta? Cred ca da, pentru că a fost folosită ulterior de mulţi scriitori de science-fiction, de exemplu Orson Scott Card, Vernor Vinge sau Dan Simmons.

Dacă vă hotărâţi să citiţi acest roman trebuie vă dau un mic sfat: nu vă grăbiţi. Citiţi-l liniştiţi şi încercaţi să  pătrundeţi multele idei din el. Savuraţi-l în ritm de melc şi o să îl apreciaţi cu adevărat.

Nota mea (foarte subiectivă desigur): * * * * *

Apariţii de început de an la Nemira

Editura Nemira continuă şi în 2013 să publice cărţi interesante.

Fata modificata

 

 Paolo Bacigalupi – “Fata modificată”, titlu original “The Windup Girl” a apărut în 2009 şi a câştigat premiile Hugo pentru cel mai bun roman în 2010 (la egalitate cu China Mieville – “The City & The City”) şi premiul Nebula 2009. Traducerea este realizată de Alexandru Maniu. O apariţie aşteptată cu nerăbdare de toată suflarea SF de la noi, fiind ultimul roman cu premiul Hugo tradus în româneşte, cel puţin până la apariţia cărţii lui Jo Walton – “Among Others” la editura Paladin, care e ultima câştigătoare a premiului Hugo, în 2012. Conform promisiunilor editurii cartea ar trebui să apară în luna februarie.

     

Din-nou-pe-pamant
Orson Scott Card – “Din nou pe Pământ” a apărut în 1995 cu titlul original “Eartfall”. Este al patrulea roman din cele cinci apărute în saga “Homecoming”  (Întoarcerea acasă), după “The Memory of Earth” (1992, la Nemira în 2009 cu titlul “Amintirea Pământului”), “The Call of Earth” (1992, la Nemira în 2010 cu titlul “Chemarea Pământului”) şi “The Ships of Earth” (1994, la Nemira în 2012 cu titlul “Navele Pământului”).

Tot în februarie va apărea Joe Abercrombie – “Fără îndurare”, în traducerea lui Ruxandra Toma. Cartea, publicată în 2007 (titlu original: “Before They Are Hanged”) e a doua dintr-o trilogie fantasy după “Tăişul sabiei” (scoasă de Nemira în 2011, titlu original “The Blade Itself”, 2006). Trilogia se încheie cu romanul “Last Argument of Kings” din 2008.

În ianuarie a apărut “Colecţia de Povestiri Ştiintifico-Fantastice Anticipaţia, Nr.2”, care are în cuprins nuveleta “Împăratul de pe Marte” a lui Allen Steele, câştigătoarea premiului Hugo pentru cea mai bună nuvelă scurtă (novelette) în 2011.

 Nemira continuă să publice seria antologiilor lui Gardner Dozois, luna aceasta urmând să apară “The Year’s Best Science Fiction #7”.

Trei romane la Paladin în februarie 2013

Sub conducerea dl. Michael Hăulică, editura Paladin intră în forţă pe piaţa românească de science-fiction şi, cu siguranţă, în inimile fanilor. Pe mine cel puţin a reuşit să mă cucerească. După Isaac Asimov – “O piatră pe cer”, apărută în noiembrie 2012, pentru luna februarie ne sunt promise trei cărţi excelente, dintre care două noutăţi absolute în România. Să le luăm pe rând.

CioburideOnoare

Cea mai aşteptată de către mine este LoisMcMaster Bujold – “Cioburi de onoare” (traducere de Ona Frantz). Apărută în 1986 cu titlul “Shards of Honor” este primul roman din seria Vorkosigan, care mai cuprinde peste 20 de romane şi nuvele, ultimul apărând anul trecut. Trei dintre acestea au câştigat premiul Hugo pentru cel mai bun roman: „The Vor Game” (1991), „Barrayar” (1992) şi „Mirror Dance” (1995, apărut în româneşte la Nemira cu titlul “Dans în oglindă”), alte patru fiind nominalizate pentru acest premiu. Încercând să generalizăm am putea spune că este vorba de o serie hard-sf şi space-opera personajele importante fiind Cordelia Naismith în primele romane şi fiul său Miles Vorkosigan în celelalte. În “Shards of Honor” avem prima întâlnire dintre Cordelia şi familia Vorkosigan.

Mitago
Robert Holdstock este un autor britanic de science-fiction şi fantasy mai puţin cunoscut (a decedat în 2009) .
Mytago” (traducere de Mircea Pricăjan) este un roman fantasy care face parte dintr-o serie de şapte romane şi nuvele clădite în jurul pădurii magice Mytago. Cartea a apărut în 1984 cu titlul de “Mytago Wood” şi a câştigat premiul World Fantasy Award în 1985.
Nu sunt un mare fan al literaturii fantasy, dar aştept cu nerăbdare apariţia acestui roman.

           

Orasul-si-stelele
Despre Arthur C.Clarke – “Oraşul şi stelele” (traducere de Mihai-Dan Pavelescu) am scris o mică recenzie aici, aşa că nu mai insist. O carte bună, una din primele scrise de un maestru al SF-ului.

               

Cele trei cărţi urmează să apară până la sfârşitul lunii februarie.

Ce urmează la Paladin? Sunt două alte cărţi în pregătire: Ray Bradbury – “Fahrenheit 451” (traducere de Petre Solomon), despre care nu mai e nevoie să spunem nimic şi China Miéville – “Regele Șobolan” (traducere de Mircea Pricăjan), primul roman al lui Miéville.

Mulţumiri domnului Hăulică pentru permisiunea de a folosi fotografiile coperţilor.

J.R.R. Tolkien – “Frăţia inelului”

Ce s-ar mai putea spune despre cărţile trilogiei “Stăpânul inelelor”, acum când toată lumea a văzut varianta lor cinematografică. Mai are rost sa citeşti cartea când filmul a fost atât de epic şi de evocator? Când ştii că scenariul este foarte apropiat de firul epic al lui Tolkien, mai merită să citeşti 1500 de pagini de carte?

Răspunsul este un categoric DA! Filmul este superb, excelent realizat, cu personaje bine conturate, dar cartea e altceva. Fără limitările impuse de standardele Hollywood-ului Tolkien a avut timpul să povestească pe îndelete aventura lui Frodo şi drumul lui nesfârşit şi fără multă speranţă spre Mordor.

Trilogia a fost publicată în 1954 şi 1955 conţinând titlurile cunoscute de toată lumea: “Frăţia inelului” (The Fellowship of the Ring, iulie 1954), “Cele două turnuri” (The Two Towers, noiembrie 1954) şi “Întoarcerea regelui” (The Return of the King, octombrie 1955). J.R.R. Tolkien a început povestea în 1937 şi a dezvoltat-o în salturi, timp de 12 ani. Se pare că ar fi dorit să apară într-un singur volum, însă editura a dorit o trilogie, împărţind-o în trei cărţi separate. Dacă datele găsite pe internet sunt corecte, trilogia e a două cea mai vândută carte din toate timpurile (circa 150 de milioane de exemplare), fiind întrecută doar de “Povestea despre două oraşe” a lui Charles Dickens, pe care, spre ruşinea mea, nu am citit-o încă.

“Frăţia inelului” începe cu o introducere destul de scurtă a Pământului de Mijloc, a Comitatului şi a vieţii hobiţilor, după care porneşte cu petrecerea de plecare a lui Bilbo din Comitat, exact ca şi filmul. După ce ai văzut filmul, principala preocupare este să descoperi multele diferenţe din carte, majoritatea mici sau de amănunt. Stilul lui Tolkien e cursiv şi plăcut, iar în acest prim volum este un singur fir narativ.

În prima parte Frodo pleacă din Comitat (The Shire în original) împreună cu alţi trei hobiţi ducând cu el inelul care este personajul principal al trilogiei. În pădurile din Comitat ei scapă de Călăreţii Negrii şi au o experienţă ciudată în Pădurea Bătrână, unde sunt salvaţi de un personaj şi mai ciudat, Tom Bombadil (aceasta este cea mai lungă parte din carte care nu apare deloc în film). Cei patru ajung cu bine în Bree, unde îl întâlnesc pe Aragorn care îi conduce în Pustietate, spre Vâlceaua Despicată (Rivendell în original), tărâmul elfilor. Pe Ţancul Vremii sunt ajunşi de Călăreţii Negrii care sunt la un pas de ai lua lui Frodo inelul şî îl rănesc grav pe acesta. Prima parte a cărţii se încheie cu sosirea tuturor în Vâlceaua Despicată unde Frodo este salvat de către Elrond, stăpânul elfilor de aici.

A doua parte începe cu sfatul aliaţilor, unde se discută despre necesitatea distrugerii inelului în locul în care a fost creat, în Mordor, unde se ascunde Sauron, stăpânul inelelor. Daca elfii, gnomii, hobiţii şi Gandalf sunt de acord că aceasta e singura soluţie, Boromir, fiul conducătorului regatului Gondor încearcă să-i convingă că pot folosi inelul ca armă împotriva lui Sauron. Se formează o frăţie a inelului din care fac parte cei patru hobiţi, elful Legolas, gnomul Gimli, Gandalf vrăjitorul şi oamenii Aragorn şi Boromir cu scopul de a distruge inelul în Mordor. Frodo este purtătorul inelului.

Frăţia porneşte spre sud încercând să treacă munţii prin pasul Caradhras, însă zăpada nefiresc de mare adusă de Saruman (vrăjitor din acelaşi ordin ca şi Gandalf, care a trecut de partea lui Sauron) îi împiedică şi sunt nevoiţi să urmeze calea prin minele din Moria. Traversează minele timp de patru zile şi sunt atacaţi de orci. Reuşesc să scape însă la ieşire sunt atacaţi de un balrog, un demon de foc care îl trage pe Gandalf în adâncurile Moriei. Ceilalţi ies din mine şi fug spre Lothlórien, ţara elfilor conduşi de Galadriel. De aici pleacă cu bărcile pe un râu care se varsă în Anduin (Râul cel Mare), pe care coboară spre sud. Lângă cascada Rauros se opresc să discute despre drumul pe care să îl urmeze mai departe. Boromir încearcă să îi convingă să plece spre Minas Tirith, capitala Gondorului şi oraşul său, de unde să ajute la oprirea armatelor lui Sauron. În pădure Boromir încearcă să îi ia inelul lui Frodo. Acesta fuge şi trece râul împreună cu Sam într-o barcă, cu gândul de a porni singuri spre Mordor. Aici se încheie prima parte a trilogiei.

Lectura cărţii este o plăcere şi îmi pare tare rău că am vazut filmul înainte de a citi cartea. Este un roman excelent, un reper al literaturii fantasy, un must-read.

Nota mea (foarte subiectivă desigur): * * * * * 

Isaac Asimov (1920-1992)

       A scris 22 de romane science fiction şi multe povestiri grupate în peste 20 de volume. Mai multe romane şi povestiri fac parte dintr-o istorie a viitorului: ciclul roboţilor, al Imperiului Galactic şi al Fundaţiei. Primele trei cărţi apărute în seria Fundaţiei între anii 1951 şi 1953 i-au adus notorietatea şi în afara literaturii science-fiction. În anii ’80 Asimov a mai scris două romane a căror acţiune se petrece înainte de evenimentele din prima trilogie şi unul după aceasta. La un an după decesul autorului a apărut şi ultimul roman din seria Fundaţiei.
    Este considerat unul dintre cei trei mari scriitori de science-fiction din anii ’50, alături de Arthur C. Clarke şi Robert Heinlein. După ce i-au apărut mai multe romane şi povestiri între 1950 şi 1957 s-a îndepărtat de genul care l-a făcut celebru scriind multe cărţi în domenii foarte diferite: cărţi poliţiste, cărţi pentru adolescenţi şi mai ales non-ficţiune, majoritatea cărţi de popularizare ştiinţifică. A revenit în forţă în 1972 cu “Zeii înşişi”, care a primit premiul Hugo în anul următor şi mai ales în anii ’80 când a scris multe cărţi de science-fiction.

Romane science-fiction:
Ciclul Roboţilor:
–    “Caverne de oţel”, 1954 (The Caves of Steel)
–    “Soarele gol”, 1957 (The Naked Sun)
–    “Roboţii de pe Aurora”, 1983 (The Robots of Dawn)
–    “Roboţii şi Imperiul”, 1985 (Robots and Empire)

Ciclul Imperiului Galactic:
–    “O piatră pe cer”, 1950 (Pebble in the Sky)
–    “Pulbere de stele”, 1951 (The Stars, Like Dust)
–    “Curenţii spaţiului”, 1952 (The Currents of Space)

Ciclul Fundaţiei:
–    “Preludiul Fundaţiei”, 1988 (Prelude to Foundation)
–    “Înainte de Fundaţie”, 1993 (Forward the Foundation)
–    “Fundaţia”, 1951 (Foundation)
–    “Fundaţia şi imperiul”, 1952 (Foundation and Empire)
–    “A doua fundaţie”, 1953 (Second Foundation)
–    “Marginea Fundaţiei”, 1982 (Foundation’s Edge)
–    “Fundaţia şi Pământul”, 1986 (Foundation and Earth)

Romane în afara seriilor:
–    “Sfârşitul eternităţii”, 1955 (The End of Eternity)
–    “Călătorie fantastică”, 1966 (Fantastic Voyage)
–    “Zeii înşişi”, 1972 (The Gods Themselves)
–    “Destinaţia: creierul!”, 1987 (Fantastic Voyage II: Destination Brain)
–    “Nemesis”, 1989 (Nemesis)
–    “Căderea nopţii”, 1990 (Nightfall) – cu Robert Silverberg
–    “Băieţelul cel urât”, 1992 (The Ugly Little Boy) – cu Robert Silverberg
–    “Omul pozitronic”, 1993 (The Positronic Man) – cu Robert Silverberg

Arthur C. Clarke (1917-2008)

Unul din “Cei Trei Mari” scriitori din science-fiction, cum a fost numit, alături de Isaac Asimov şi de Robert A. Heinlein, Clarke s-a născut în Marea Britanie, însă şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă în Sri Lanka. A scris multe povestiri, publicate iniţial în revistele anilor ‘40-’50 şi republicate ulterior în colecţii (câteva din ele traduse şi în limba română), “The Sentinel” şi “The Star” fiind preferatele mele.

Este recunoscut ca unul din cei mai prolifici autori de romane hard-sf.  Pe lângă cele 25 de romane de sine-stătătoare a dezvoltat ideile din “2001: A Space Odyssey “ într-o serie care mai cuprinde trei cărţi, iar „Rendezvous with Rama” a mai avut trei continuări, scrise în colaborare cu Gentry Lee.

Clarke a colaborat cu Stanley Kubrick la realizarea scenariului pentru filmul “2001: A Space Odyssey”. Ideea pentru un film SF i-a venit lui Kubrick dupa ce a citit povestirea “The Sentinel”. A luat legătura cu Clarke şi au început dezvoltarea ideii din povestire până la dimensiunile unui scenariu. În paralel, Clarke a scris romanul “2001: A Space Odyssey” care a apărut în 1968 la câteva luni după film. Filmul a fost nominalizat pentru premiile Oscar la categoria cel mai bun scenariu.

Câteva din romanele sale au primit sau au fost nominalizate pentru marile premii ale SF-ului, Hugo şi Nebula: „A Fall of Moondust (1961, nominalizare Hugo), „Rendezvous with Rama” (1972, câştigătoare Hugo 1974 şi Nebula 1973), „The Fountains of Paradise” (1979, câştigătoare Hugo 1979 şi Nebula 1980), „2010: Odyssey Two” (1982, nominalizare Hugo). A mai câştigat premiul Hugo la categoria Short Story cu “The Star” în 1956 şi un Retro-Hugo în 2004 pentru “The Nine Billion Names of God” (1954). Pe lângă acestea a mai scris câteva romane astăzi clasice: „Childhood’s End” (1953), „The City and the Stars” (1956), „Imperial Earth” (1975). Cariera sa literară nu s-a limitat la science-fiction. A scris multe cărţi de ştiinţă, non-ficţiune, în general eseuri.

Vă recomand următoarele romane traduse în limba română:

    – „Childhood’s End” (1953) – editura Teora (“Sfârşitul copilăriei”) şi la Nemira.
    – „The City and the Stars” (1956) – editura Multistar (“Oraşul şi stelele”), în pregătire la editura Paladin.
    – „2001: A Space Odyssey” (1968) – editura Multistar (“2001: Odiseea spaţială”) şi la Nemira.
    – „Rendezvous with Rama” (1972) – editura Multistar (“Rendezvous cu Rama”) şi la Nemira.
    – „The Fountains of Paradise” (1979) – editura Multistar (“Fântânile paradisului”), în pregătire la editura Paladin.
    – „The Last Theorem” (2008) (cu Frederik Pohl) – editura Nemira (“Ultima teorema”).

Robert Charles Wilson – „Turbion”

Robert Charles Wilson s-a născut în 1953 în Statele Unite, însă s-a stabilit ulterior în Canada. A câştigat premiul Hugo pentru cel bun roman în 2006 cu “Spin”, care este prima carte dintr-o trilogie din care mai fac parte “Axis” (2007) şi “Vortex” (2011). Primele două cărţi au apărut în limba română la editura Nemira cu titlurile “Turbion” şi “Axa”. A scris mai multe romane SF bine primite de fani, printre care: “Darwinia” (1998, nominalizare Hugo), “The Chronoliths” (2001, nominalizare Hugo, apărută în limba română la editura Trei cu titlul “Cronoliţii”) sau “Julian Comstock: A Story of 22nd Century America” (2010, nominalizare Hugo).

Titlul original: „Spin”
Prima ediţie: Tor Books, 2005
Premii: Hugo (2006), nominalizat la Locus (2006) şi John W. Campbell Memorial Award (2006)
Tradus în limba română: Editura Nemira în 2008, 768 de pagini, traducător: Ana-Veronica Mircea

Despre roman:

“Spin” este romanul SF aproape perfect din punctul meu de vedere. Ideile din carte, noi şi multe mi-au trezit acel “sense of wonder ” căutat mereu de sefeişti şi găsit tot mai greu în cărţile ultimului deceniu. Un hard SF în toată splendoarea sa, cu atât mai neaşteptat cu cât nu ştiam nimic despre autorul său. Şi mai surprinzătoare este însă scriitura lui Wilson, felul în care reuşeşte să transmită ceea ce simt personajele cărţii. Mi s-a părut un roman despre oameni sensibili şi emoţionali, împinşi de evenimentele cosmice să se maturizeze forţat, să facă faţă unei catastrofe încercând să treacă peste singurătate, alienare, disperare. Aceeaşi senzaţie de sensibil am gasit-o în lumea SF doar în romanul “Ritual de trecere” (Rite of Passage, 1968) al lui Alexei Panshin, însă acolo totul respiră de optimism adolescentin.  În “Spin” sunt mai multe feluri  în care personajele încearcă să treacă peste toate acestea: unii se luptă pentru visele lor din adolescenţă, alţii se prăbuşesc în religii noi sau se scufundă în muncă.

Lectura sa m-a făcut să îmi reformulez opinia despre moartea lentă, dar sigură a literaturii mele preferate. Dacă în 2005 se poate scrie o astfel de carte de către un scriitor SF, înseamnă că acest gen rămâne viu şi promite mult în viitor.

O notă maximă traducătorului din partea editurii Nemira, d-na Ana-Veronica Mircea. O traducere cursivă şi expresivă.

Mic rezumat:

Într-o noapte de vară trei copii care privesc cerul descoperă că stelele dispar dintr-o dată. Soarele de a doua zi pare cel pe care îl cunosc dintotdeauna, însă astronomii îşi dau seama că e doar o lumină artificială. În scurt timp se descoperă că Pământul este înconjurat de o membrană care îl face impermeabil la acţiunile distructive ale stelelor. Cei care au “înfăşurat” membrana în jurul Pământului sunt numiţi Ipoteticii, însă nimeni nu ştie cine sunt ei şi de ce au făcut acest lucru. Din cauza membranei, timpul este încetinit pe Pământ. În exterior totul se petrece de mii de ori mai repede.  

La câţiva ani după acest eveniment, Tyler ajunge să conducă  o agenţie guvernamentală care studiază efectele membranei, unde lucrează şi Jason, fratele Dianei, prietenii săi din copilărie. Agenţia trimite pe Marte o navă cu bacterii şi plante pentru terraformarea planetei. Diferenţa de curgere a timpului dintre cele două planete face ca în cele câteva luni scurse de Pământ, pe Marte să fi trecut milioane de ani, timp în care planeta a devenit propice dezvoltării vieţii umane. Sunt trimişi primii colonişti pe Marte în speranţa că civilizaţia lor, care va deveni în curând mai veche decât cea de pe Pământ va descoperi căi de a înţelege acţiunile Ipoteticilor. Marte trimite un ambasador pe Pământ, pe Wun Ngo Wen, care va aduce cu el un leac pentru boala de care suferă Jason. Acesta îsi administrează medicamentul, care îl va transforma într-un mod încă neînţeles pentru pământeni.

În scurt timp şi Marte este închisă într-o membrană asemănătoare celei din jurul Pământului. În timp ce Wun Ngo Wen şi Jason trimit în spaţiu o colonie de fiinţe micoscopice pentru a căuta alte lumi cu membrane, Tyler află că Diane este  grav bolnavă şi încearcă să ajungă la ea. Membrana se deschide arătând oamenilor un soare, cel adevărat, roşu şi uriaş, stârnind panică pe Pământ. În ocean este coborât un arc imens, apoi membrana se închide din nou. Tyler o aduce pe Diane în casa părintească. Aici îl găsesc pe Jason, care este pe moarte. El îi explică lui Tyler că Ipoteticii sunt fiinţe inteligente care închid lumile cu membrane pentru a le încetini dezvoltarea care ar duce în final la autodistrugerea lor. Tyler  îi administrează lui Diane leacul marţian, reuşind să o salveze.

Arcul din ocean se dovedeşte a fi o poartă spre alte lumi pusă la dispoziţie omenirii  de către Ipotetici pentru a putea pleca spre alte planete. Urmăriţi de agenţi pentru că aflaseră de leacul marţian, Tyler şi Diane îşi încheie viaţa pe Pământ trecând prin arc spre o nouă lume.

Rezumatul acesta nu poate cuprinde bogăţia de sensuri din cartea lui Wilson. “Spin” este o carte excelentă şi cu siguranţă vă va cuceri dacă o citiţi. Aş pune-o pe lista capodoperelor literaturii SF, alături de “Dune”, “Poarta” sau ”Jocul lui Ender” de exemplu, însă este scrisă doar de opt ani, iar când vorbim de capodopere poate ar trebui să lăsăm timpul să se mai aştearnă puţin peste toate.

Nota mea (foarte subiectivă desigur): * * * * *

Arthur C. Clarke – “Oraşul şi stelele”

În 1948 Clarke a publicat în revista Startling Stories primul său roman, “Against the Fall of Night”. Acesta a fost rescris şi republicat în 1956 cu titlul “The City and the Stars”. În limba română a apărut la editura Multistar în 1991 în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu, urmând a apărea o noua traducere în 2013 la editura Paladin.

os

Într-un viitor foarte îndepărtat, pe un Pământ deşertic oamenii trăiesc într-un oraş uriaş, Diaspar, închis într-o cupolă care îl desparte de restul planetei. De mii de ani oamenii s-au închis aici şi au pierdut orice dorinţă de a comunica cu restul planetei. Frica lor este legată de evenimente petrecute cu milenii în urmă, când Invadatorii din spaţiu au învins civilizaţia umană şi au forţat-o să se închidă în Diaspar.
Oamenii nu se nasc pe cale naturală, ci sunt creaţi de Computerul Central, care păstrează în Băncile Memoriei personalităţile tuturor persoanelor care au existat vreodată în Diaspar.
Astfel, o dată la câteva generaţii aceeaşi persoană iese din Palatul Creaţiei şi după un timp îşi aminteşte vieţile anterioare. Toate acestea cu excepţia Unicilor, care sunt persoane complet noi, fără personalităţi salvate în Băncile Memoriei.

Alvin este un Unic care nu împărtăşeşte frica semenilor săi de a ieşi din Diaspar. Ajutat de Khedron Bufonul, al cărui rol în oraş este de a produce din când în când dezordine, el reuşeşte să găsească o cale de a ieşi din Diaspar. Acesta păstra legătura cu exteriorul printr-un tunel prin care treceau trenuri. Ajuns afară, Alvin descoperă orăşelul Lys, rural şi lipsit de tehnologie, în care oamenii sunt cu toţii telepaţi. Aici află că ceilalţi Unici care ieşiseră din Diaspar au rămas cu toţii în Lys.
Împreună cu Hilvar din Lys, cu care se împrieteneşte, găsesc o navă ascunsă în fortăreaţa Shalmirane, unde se ştia că avusele loc bătălia finală cu forţele Invadatorilor. Alvin fuge din Lys şi se întoarce în Diaspar unde îşi convinge concetăţenii că izolarea nu mai poate continua şi trebuie stabilite legături cu celălalt oraş. Cu Hilvar pornesc cu nava spaţială spre un grup de stele artificiale, cei Şapte Sori, unde descoperă o inteligenţă imaterială, Vanamonde, prietenoasă şi naivă pe care o aduc în Lys. De la ea află că de fapt Invadatorii nu existaseră. Civilizaţia umană colonizase galaxia şi crease o inteligenţă distructivă pe care reuşiseră să o închidă în cei Şapte Sori. Civilizaţia plecase apoi spre altă galaxie, lasându-l pe Vanamonde sa apere Pământul de aceasta.
Cartea se încheie cu locuitorii celor două oraşe făcând eforturi comune pentru ieşirea din izolarea auto-impusă.

Fiind o rescriere a unui roman de debut, “Oraşul şi stelele” este inegal construit şi puţin cam explicativ. Prima parte, în care este descris Diaspar-ul şi căutările lui Alvin pentru ieşirea din oraş este fluentă şi captivantă. Apoi descoperirile lui din Lys, nava spaţială, drumul spre cei Şapte Sori şi finalul sunt parcă lipsite de inspiraţie. Spre sfârşit a reuşit să mă obosească.
Un roman bunicel, însă nu o capodoperă a lui Clarke, mult sub “Sfârşitul copilăriei”, ”Rendezvous cu Rama” sau ”Fântânile paradisului”.

Nota mea (foarte subiectivă desigur): * * * * *

« Older entries